Sunt egoistă pentru că îl iubesc pe Dumnezeu


Trăim o perioadă în care tot mai mulţi oameni din jurul nostru nu par a fi interesaţi de Dumnezeu sau sunt interesaţi de subiectul Dumnezeu doar ca să susţina sus şi tare pe reţelele de socializare că nu ar exista Dumnezeu, şi că toţi cei care cred în Dumnezeu ar fi proşti şi incapabili de a se descurca în viaţă, că aceia (destul de mulţi) ar fi îndoctrinaţi şi lipsiţi de intelectualitate.
Tocmai cei ce susţin că nu-l iubesc pe Dumnezeu sunt cei care atunci când dau de necaz spun: "Doamne ajută!" Instinctiv mulţi oameni fac asta, deşi ei spun că sunt atei. Cât de atei sunt? Doar ei ştiu…
Este atât de greu să lupţi cu ei, chiar dacă vii cu argumente clare din Biblie, încât te marchează, îţi vine să renunţi la lupta de a convinge oamenii, care sunt beneficiile în a alege să-l iubeşti pe Dumnezeu. Pe la 20 de ani (acum am 36) încercam să conving pe oricine că Dumnezeu există şi că merită să fii credincios. Argumentele mele au fost de atâtea ori respinse cu contrargumente încât sinceră să fiu am obosit să continui cu explicaţiile şi am renunţat, mereu am rămas cu un gust amar după o astfel de dispută. Atunci am realizat că lupta aceasta de a convinge un ateu îţi dă stări de dezamăgire şi chiar milă la un moment dat pentru că observi că acel om nu se lasă ajutat, tu vrei să-i deschizi o portiţa spirituală însă el /ea refuză cu vehemenţă, ba mai mult, îţi dă nişte contrargumente cu atâta convingere încât te face să crezi că nu-l (nu o) vei putea convinge în veci.

Eu am ales să fiu egoistă, pentru că prin acest egoism îmi arăt iubirea faţă de propria persoană. Mă iubesc atât de mult pe mine, încât am ales (pentru că este o alegere), să-l iubesc pe Dumnezeu.

Sunt egoistă pentru că atunci când am nevoie să-mi alin suferinţa îmi imaginez că Dumnezeu este cel mai bun prieten al meu, care pe lânga faptul că mă ascultă oricând, pentru că-şi face oricând timp pentru mine aşa cum ar trebui să facă un prieten adevărat, mă ajută să-mi descarc suferinţa şi temerile, mă îndrumă, prin gândurile pe care mi le trimite, să-mi găsesc drumul şi rezolvarea şi mă scuteşte de drumuri la psiholog.

Sunt egoistă pentru că mă bazez pe Dumnezeu pentru toate aceste lucruri, şi că astfel îmi rezolv problemele minţii mult mai uşor decât dacă aş discuta cu un psiholog care pe lângă faptul că trebuie să fie plătit poate nici nu reuşeşte să mă ajute aşa cum ar trebui şi îmi pierde şi timpul preţios de care aş avea nevoie să-mi rezolv problemele, până la urmă şi psihologul este şi el tot un om.

Sunt egoistă pentru că vreau să-l păstrez pe Dumnezeu în inima mea, nu vreau să-l împart cu nimeni mergând la popi pentru intermedierea mea cu Dumnezeu, nu merg să aprind lumânări ca să simt vreo privire răutăcioasă, sau să văd cum se judecă unii pe alţii şi cum regulile din biserici stabilite de popi şi de babe îmi pun o barieră înca din prag, înainte să intru în biserică.
Sunt egoistă pentru că vreau să-l simt eu singură pe Dumnezeu nu vreau să mi-l bage popa în suflet cu forţa.

Da, sunt egoistă pentru că nu am nevoie să mă pierd şi să mă înghesui în mulţimea de mirosuri şi discuţii interminabile care nu au nicio legătură cu Dumnezeu ci cu ce a mai făcut vecina sau fata vecinei, la coadă la pupat de moaşte. Precizez că nu am stat niciodată la o astfel de coadă, însa am trecut într-o dimineaţă pe lângă coada care se formase la pupatul moaştelor Sfintei Parascheva, pe Dealul Mitropoliei în Bucureşti, şi nu mi-am dorit nicio clipă să mă asociez cu acea puzderie de oameni chinuiţi de propria neştiinţă şi naivitate. Simt milă pentru ei, să-i ajute Dumnezeu dacă tot îi vede că se chinuie, dar aş vrea să le dea şi puţină minte sau să le trimită în cale oameni care să le deschidă şi lor ochii.

Sunt egoistă pentru că în ciuda atâtor citate motivaţionale pe care le-am citit şi a tuturor TedTalks de pe youtube, tot Dumnezeu mă inspiră şi îndrumă, tot de la El învăţ ce trebuie să fac în viaţă.

Sunt egoistă pentru că vreau să-mi fac propria părere despre Dumnezeu şi divinitate, nu să mi-o insufle alţii, vreau să stau eu în biserică sau la mine acasă linistită, şi să mă conectez fără să fiu întreruptă.

Sunt egoistă pentru că vreau să menţin legătura mea cu Dumnezeu, care de multe ori a fost întreruptă tot din cauza mea, pentru ca noi şi numai noi suntem responsabili pentru cursul vieţii noastre.
Sunt egoistă pentru că vreau ca şi copiii mei să creadă în Dumnezeu şi să-şi creeze singuri liantul între ei şi divinitate.

Sunt egoistă pentru că ori de câte ori am nevoie de ajutor şi de un sfat, mă întorc tot la Dumnezeu.
Sunt egoistă pentru că atunci când nu mă simt iubită de oameni, mă întorc către Dumnezeu ştiind că el oricum mă iubeşte şi deci nu sunt chiar neiubită, de fapt mă iubeşte cineva. Ştiu că oamenii care nu se simt iubiţi sunt cei care intră în depresie şi de obicei cei care fac depresie nu-l au pe Dumnezeu în suflet.
Credeţi ca am enumerat suficiente argumente pentru care îl iubesc pe Dumnezeu ?
Daca toate aceste argumente înseamna egoism, atunci aleg să fiu egoistă?

Comentarii